Terapie craniosacrala

Sunt specialisti si in Romania.
Sigura chestie dubioasa e spusa pe la minutul 10...N-am avut rabdare sa vizionez toate tipurile de mobilizari, ci doar pe cele cervicale, dar cred ca sunt eficiente (pentru mine un masaj cervical facut de necunoscatori e intotdeauna de mare ajutor in ameliorarea durerilor de cap si, in general in orice stare de rau)

Parintele Sofronie - despre formarea duhovniceasca a copiillor

Am citit cateva cuvinte despre educatia copiilor de la parintele Sofronie. Unele sunt pe inima mea, altele nu: le-as transforma matematic adunandu-le cu cele de pe la Sf. Ioan Gura de Aur si impartindu-le la doi :)

Fara apa rece

Din cauza datoriilor mari ale asociatiei de locatari catre furnizori, de ieri ne-a fost oprita apa rece. Din fericire apa calda curge inca, deci mai avem o sursa de apa pentru igiena. Bine ca n-am centrala, altfel am fi ramas fara strop de apa.

De gatit am carat apa de la mama si tot la ea am dus pana acum vreo doua sacose de rufe ca sa le spele le masina dansei. Aveam cumparata apa plata de baut pentru toata saptamana. Mai neplacut e cu wc-urile, caci se pare ca numai eu ma pricep sa torn ligheanul plin ca sa evacuez bine mizeria (saptamana asta tati nu e acasa asa ca voi "trage apa"doar eu pana poimaine).

Imi inchipui ce costuri vor fi la intretinere de vreme ce toata apa consumata va fi de pe conducta de apa calda. Nu prea-mi vine insa sa ma zgarcesc fiindca vad nelinistea copiilor care n-au mai trait pana acum ceva similar. Cei mai mari sunt marcati puternic, se simt deja ca in lagar, iar cei mijlocii ma tot intreaba daca am devenit saraci lipiti si ar vrea sa le spun cat va dura. Doar piticii sunt senini si nu stiu ce se intampla.

Incerc sa indulcesc putin situatia cu povesti terapeutice :) despre copilaria mea in care a se opri apa, lumina sau gazele era ceva obisnuit, despre bunicii mei care au trait aproape o viata carand apa de la o fantana dintr-o curte alaturata si despre mama mamei care a fost refugiata impreuna cu cei cinci frati mai mici ai ei. Insist pe faptul ca aceste lipsuri nu erau un motiv de mare nefericire, ca omul se poate descurca foarte bine in situatii mult mai grele decat fleacul cu care ne confruntam noi si ca greutatile, daca merg mana in mana cu nadejdea in Dumnezeu, se pot transforma in prilejuri de satisfactie si, mai tarziu, raman amintiri frumoase chiar.

M-am gandit si la o solutie pentru a-i proteja, cu toate ca am vazut ca s-au mai inveselit: as vrea sa insist pe langa sotul meu sa plecam putin de acasa pana se redreseaza situatia (ca tot e vacanta). Altfel, de cum iesim din bloc toti vecinii cu care ne intalnim au de facut comentarii apocaliptice pe tema suprimarii alimentarii cu apa. E nociva mai ales atitudinea lor fatalista fata de eveniment: toti ridica din umeri si asteapta sa vada "ce-or face astia de la conducerea asociatiei".

PS Incep sa pretuiesc tot mai mult autonomia...

Ce car...

...dupa mine cand iesim vara la plimbare cu totii?

• apa e de departe cel mai greu si voluminos bagaj. Din fericire copiii mai mari isi duc singuri apa de baut in sticlute de 0,5l. La mine in rucsac sunt doar vreo 2l de apa din care consum eu si piticii si pe care o folosesc uneori si pentru a ne spala manutele murdare sau eventualele julituri (fiindca imi sunt urate servetelele umede si nu obisnuiesc sa iau dupa mine dezinfectante pentru ranile minore)
• in afara de creta colorata, solutii de baloane si nelipsitele triciclete, alte jucarii nu pun in bagaj, fiindca odata ajunsi afara jucariile proprii nu prezinta nici un interes. Nici mingea, nici coarda nu i-au atras vara asta.
• cate ceva de rontait: covrigei, nectarine (pe care le prefera tari) sau seminte (neaparat le vor cu coaja, n-am inteles de ce)
• schimb uscat pentru funduletul Elenei

:)

Grigo se uita la burta mea de parca acum o vede prima oara:
- De ce e asa mare?
-Pai nu ti-am mai spus ca am un bebelus in burtica?
- El ocupa tot locul asta?
-Nu, mai am si intestine, stomac, ficat, splina si tot ce are un om obisnuit.
-Vai de tine! Daca-ti mananca asta ficatul?

Telefonice

Un dispozitiv care mi se pare foarte util si datorita caruia s-a imbunatatit considerabil armonia noastra familiala este casca bluetooth.

Sotul meu o poarta de vreo cativa ani si pot sa spun ca nu se compara disponibilitatea lui cu cea din perioada in care vorbea la mobil in mod clasic. Fiind preot si duhovnic e nevoit sa vorbeasca enorm la telefon, lucru care pe mine ma exaspera, fiindca de cate ori aveam nevoie de ajutor il gaseam in pozitia de baza a vorbitorilor la telefon si ma alegeam cu ridicari din umeri si indelungate amanari.

Fac o paranteza pentru a puncta un lucru pe care l-am observat la majoritatea persoanelor care-si suna duhovnicul ca sa mai stea de vorba cu el: gestul acesta nu are o baza solida in practica bisericii si nu are de-a face cu relatia sanatoasa duhovnic-ucenic. Acestia sunt mai degraba oameni care nu au prieteni sau nu gasesc pe nimeni de incredere si atunci simt nevoia sa se descarce la duhovnic. La drept vorbind se poate plange pe umarul oricui pe teme de afaceri nereusite sau de certuri in familie. Treaba duhovnicului e sa te ajute sa-ti depasesti impatimirea, nu sa te consilieze cum sa te descurci daca pleci la munca in afara granitelor sau la ce patron sa te angajezi. Bineinteles ca si duhovnicul ar trebui sa stie sa puna niste limite, cu conditia sa nu bruscheze sau sa jigneasca pe cineva.

Si acum, ca mi-am varsat si eu of-ul :), revin la dragutul de bluetooth:
-datorita lui sotul nu a primit nici o amenda in timpul sofatului (desi printre cunoscuti si rude a cam plouat cu amenzi pentru vorbitul la mobil)
-avand mainile libere nu a fost nevoie sa amane pana la sfarsitul convorbirii telefonice caratul sacoselor grele de la piata, purtatul copiilor sau diverse treburi casnice
- in casa sau masina telefonul e tinut la distanta de corp chiar si in timpul convorbirilor (si nu-l mai scapam de atatea ori pe jos si nici in ciorba cand ne suna careva in timpul mesei)
-e un articol foarte rezistent la traume fizice (casca noastra a fost inclusiv calcata cu masina si tot functioneaza) doar partile din cauciuc sau silicon sunt vulnerabile la dintii bebelusior :)

Sigur ca lumea are tot timpul ceva de comentat, asa ca a primit si el diverse remarci ironice legate de casca (ca e preot galactic, ca umbla cu musca in ureche, cu cercel etc), dar cred ca astea nu au atata importanta incat sa-l determine sa renunte la beneficiul practic al bluetoothului. Ba, in ultimul timp ma batea gandul sa-mi iau si eu unul...

Un cal verde...

 ... folosit pe post de:

jucarie de topait

 sau ca artificiu pentru o pozitie mai confortabila in somn (ca gravida):

perna pt picioare varicoase

opritor, ca sa nu ma rostogolesc dupa burta
cand stau pe o parte.

Stand-by

Simt nevoia unui timp de retragere in propria cochilie in care sa functionez pe "stand-by".

Ma obosesc toate si parca ma ingreuneaza si ceea ce altadata imi placea (relatii sociale, excursii, lucru de mana). Nimic nu mi se pare suficient de interesant sau de important ca sa ma entuziasmez sau sa ma dinamizez in vreo directie. Instinctiv imi restrictionez domeniile de activitate si informatiile pe care le las sa treaca din exterior catre mine. Net-ul e redus la limita si chiar temele pe care mai citeam mi se par acum stupide, mi se pare ca se poarta savanteriile legate de aspecte banale ale vietii si ca se face caz de lucruri care ar trebui sa curga de la sine (si, intre noi fie vorba, chiar daca nu curg firesc, cu timpul se cam vindeca orice).

Bineinteles imi place linistea si mi se pare agasanta orice muzica. Desi ar fi nevoie de ceva schimbari prin casa, nu ma simt pregatita nici macar sa concep o noua aranjare a interiorului, cu atat mai mult sa trec la investitii. Noua configuratie psihica nu-mi afecteaza modul in care imi indeplinesc indatoririle casnice si nu simt in mine vreo lancezeala sau lenevie. Incerc sa simplific cat mai mult programul zilnic si sa ramific cat mai putin schema activitatilor obligatorii. Desi ajut atat cat imi sta in putere pe cei care au nevoie de mine, nu ma mai implic emotional in problemele lor asa cum as fi facut-o altadata.

Nu stiu ce e cu starea asta, daca e vreo forma de depresie (fiindca n-am nicio tristete si nicio nostalgie) sau daca s-o atribui sarcinii. Oi fi imbatranit subit...

Inchinare

In ultimul timp Elena ar saruta raclele cu sfinte moaste de nenumarate ori. Acasa e una, iar la biserica trebuie sa ne incadram in ritmul tuturor, asa ca uneori primesc si cate o palma de la ea daca o iau pe sus ca sa mai treaca si ceilalti inchinatori. 

In brate...

la tati se rasfata la 4, respectiv 2 ani Grigo si Elena. Eu o mai accept doar pe Elena in brate, si atunci cand e foarte obosita.

La pescuit

Darnicie...

Ca in orice oras, si la noi isi practica meseria multi cersetori. Unii par mai sarmani decat altii si sotul meu le mai da cate un banut sau ceva de mancare.

Dintre toti ma agaseaza cel mai tare unul care s-a invatat si striga la geam la noi pana primeste ceva. In primul rand e tare neplacut ca face atata galagie, in loc sa dea un semnal si sa astepte putin (nu totdeauna pot sa apar la fereastra intr-o secunda cu banii gata pregatiti). In al doilea rand, nu-mi dau seama de ce, dar imi sunt mai dragi cersetorii care semanifesta mai discret decat cei care te trag de maneca si insista "sa-ti traiasca copilasii",chiar si dupa ce spun raspicat ca nu am nimic disponibil in momentul respectiv.

Mi-am facut un inventar interior si am gasit foarte putina mila pentru acesti oameni. Stiu ce scriu sfintii despre saraci, dar am mari dubii ca sunt toti cu adevarat saraci, iar despre unii dintre ei stiu clar ca se complac in situatia lor si nu-si propun deloc sa-si depaseasca propria conditie.

De multe ori "milostenia" mea e facuta la indemnul verbal al sotului sau fiindca ma simt obligata sa donez ceva. In felul asta nu cred ca gestul are vreo valoare inaintea lui Dumnezeu.

Mult mai mult ma misca interior stramtorarea anumitor familii tinere ale caror ispite si lupte le intuiesc din proprie experienta si, in general, ma sensibilizeaza necazul celor de aproape, a caror poveste o cunosc si despre care stiu ca nu se preteaza la sarlatanii.

Prin pustietati...

Fiindca e vacanta si timpul ne permite, ne straduim sa iesim cat mai mult cu copiii in imprejurimile orasului, ca sa mai micsoram dozele toxice de intalnire cu copiii de prin vecini (victime si ei la randul lor ale educatiei lasate in seama televizorului si internetului si ale bolilor sufletesti ale parintilor lor). Stiu cat de mult face joaca in aer liber, dar uneori ma gandesc ca ar fi trebuit sa acord prioritate grijii fata de puritate si nu expunerii la soare. Cam atat pot spune voalat despre mizeriile care inunda lumea copilariei copiilor contemporani...